Odiseea unui braşovean, chiriaş prin capitală (III)

Răspunsul mi l-a dat Doru, un şofer de taxi care mă aducea acasă
de la muncă. „E mai bine la mine în Rahova. De vreo doi ani au
dispărut şi drogaţii de pe scara blocului, s-au strâns şi
gunoaiele…” Un taximetrist guraliv mândru că stă la periferie.

Între timp am ajuns acasă, în buricul târgului la Coloane, peste
drum de Academia de Studii Economice. Kilometrul zero, centrul
universului, nebunie, ce mai! Sunt toate aici. Bănci, magazine,
fast-food-uri etc.

Mă dau jos din taxi şi intru în gang. Un culoar de trecere din
strălucirea centrului către periferia bunului simţ. Prima dată,
până apucă privirea să se adapteze la întunericul lugubru, te
lovește mirosul imposibil de suportat al urinei. Pereții sunt
galbeni-maronii, semn că infecția a ajuns deja la cărămidă. În
spate, lângă ghena din parc (!) un bețiv continuă lucrul la tablou
cu berea în mână. Peste gard, stau drogații cu ochii sticloși. Două
bănci mai încolo elevii de pe la școlile din zonă fumează și se
înjură copios.

Am o senzație dură de degradare umană. Iar eu m-am mutat în
centrul ei. În bloc, tencuiala stă să cadă. De la 1946, de când a
fost construit, nu a mai fost renovat niciodată. Noroc că nu a
prins războiul… Iar pe vremea aceea bineînțeles că nu prea aveau
mașini, așa că nu au construit și parcări. Sunt cinci de toate, iar
eu am ocupat cu greu unul. Mă miram că era liber, dar nu a contat
și l-am luat. Între timp îmi schimbasem mașina.

Volvo V40 s-a transformat într-un BMW 320d. Tare dragă mi-era și
mașina aceea. Avea însă un singur defect. Oglinzile. Am aflat asta
într-o seară, când stăteam pe wc. Prin geamul deschis de la baie am
auzit un „clang” și sirena alarmei. Am fost afară în 20 de secune
numărate. Nu mai era nimeni în curte, dar nici oglinda de pe partea
dreaptă.

A usturat la buzunar cea nouă, dar cum nu subvenționez circuitul
oglinzilor de BMW prin București, nu am luat de la târg sau din
parcarea de la Mall, de la băieții veseli. M-am înfuriat, mi-a
trecut și a venit toamna. A plouat torențial două zile și atunci am
aflat de ce locul acela de parcare era liber.

În toiul nopții mă trezesc în mijlocul unui atentat terorist.
Știam eu că vor ataca și Bucureștiul… Ies afară în pijamale după ce
o bubuitură pornește alarma mașinii. Toate mașinile din parcare
sunt acoperite de un strat gros de nisip și praf. Grosul pe mașina
mea.

Parbrizul este praf și pulbere la propriu și la figurat. Ședință
ad-hoc. Toți vecinii cu mașini îmi plâng de milă. Sunt singurul
care a pățit-o. O bucată din tencuiala de pe blocul vecin s-a
desprins de la acoperiș și a făcut prăpădul. De aceea nimeni nu
parca acolo. A doua zi am plătit 850 de lei pe un parbriz nou,
pentru că asigurarea casco avea bineînțeles franșiză de 200 de
euro.

Așa că m-am mutat fără regrete la prima ocazie și din Piața
Romană. Era doar a patra oară.

Din păcate povestea continuă la nesfârșit, pentru că, să fii
șofer în capitala Românicii, este un job full-time.